Despre cine spune Petru în Fapte 11:17 că au crezut?

Cei care cunosc limba greacă știu că ea nu ne poate scoate întotdeauna dintr-o încurcătură, în sensul elucidării înțelesului unui text. Dimpotrivă, se întâmplă uneori ca tocmai textul grecesc să ofere multiple posibilități de traducere, creând în felul acesta o confuzie totală. O astfel de situație doresc să prezint mai jos, situație creată de un participiu aorist care ne oferă nu mai puțin de șașe posibilități de traducere, toate corecte din punct de vedere gramatical. Este vorba despre participiul πιστεύσασιν din Fapte 11:17:

Textul în greacă:

εἰ οὖν τὴν ἴσην δωρεὰν ἔδωκεν αὐτοῖς ὁ θεὸς ὡς καὶ ἡμῖν πιστεύσασιν ἐπὶ τὸν κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, ἐγὼ τίς ἤμην δυνατὸς κωλῦσαι τὸν θεόν;

Participiul πιστεύσασιν creează în context o situație de o ambiguitate extremă. În primul rând, traducătorul va trebui să decidă dacă îl va traduce cu valoare adverbială sau adjectivală. În al doilea rând, va trebui să decidă dacă acest participiu se referă la credința de la început a apostolilor sau la credința celor din casa lui Corneliu.

Cu valoare adverbială, participiul πιστεύσασιν poate fi tradus în următoarele moduri: „când am crezut” sau „după ce am crezut”, cu referire la apostoli și „când au crezut” sau „după ce au crezut” cu referire la cei din casa lui Corneliu. Cu valoare adjectivală, avem două posibilități de traducere: „nouă, care am crezut” sau „lor, care au crezut”.

Majoritatea traducerilor românești și englezești traduc participiul în cauză cu valoare adverbială, asociindu-l cu pronumele personal la dativ „nouă” (ἡμῖν). Ca exemplu, dau textul lui Cornilescu 1924:

„Deci dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?”

În opinia mea, Petru nu este interesat aici să le vorbească apostolilor despre faptul că el, împreună cu grupul de ucenici au crezut la început. El este pus în situația de a da socoteală pentru faptul că a intrat în casa unui păgân și a stat la masă cu el. În apărarea pe care și-o construiește, Petru trebuie să îi convingă pe frații iudei că și cei din casa lui Corneliu, așa păgâni cum sunt văzuți, au crezut și au primit darul Duhului Sfânt. Dacă raționamentul este corect, atunci, prin metoda eliminării, din cele șase variante de traducere posibile, mai rămân trei care se referă la credința celor din casa lui Corneliu. Variantele sunt: „când au crezut” sau „după ce au crezut” și „lor, care au crezut”.

Va trebui acum, pe baza contextului, să decidem care din aceste trei variante reprezintă cel mai bine modul în care Petru se justifică înaintea celorlalți apostoli. Faptul că Dumnezeu le-a dat Duhul Sfânt acestor neevrei înainte ca Petru să poată evalua credința lor și să îi boteze în apă a constituit „asul din mânecă”, sistemul de apărare pe care Însuși Dumnezeu l-a construit pentru Petru în fața celorlalți apostoli. În urma acestei intervenții divine, Petru, în casa lui Corneliu întreabă: „Oare poate cineva opri apa?” Era convins de faptul că acești neevrei crezuseră în Domnul Isus și că, în baza credinței lor, trebuie să fie botezați. Tocmai acest lucru încearcă Petru să le explice apostolilor aici în cap. 11, când întreabă retoric „Cine eram eu ca să-L pot împiedica pe Dumnezeu?” Parafrazat, „Dumnezeu le-a dat Duhul Sfânt, semn că au crezut în Domnul Isus, iar acum trebuiau botezați. Mă puteam eu împotrivi lui Dumnezeu? Puteam eu refuza botezul, dacă au crezut?”

Întrucât, în casa lui Corneliu, actul credinței a fost simultan cu primirea Duhului de către acești neevrei, deși teologic distincte, traducerea adverbială „când au crezut” este mai potrivită decât „după ce au crezut”. Între valoarea adverbială a participiului πιστεύσασιν („când au crezut”) și valoarea adjectivală a lui („care au crezut”), traductologic prima variantă este preferabilă întrucât traducerea participiului cu valoare adjectivală cere introducerea pronumelui personal „lor” (pers. a III-a, dativ, pl.) între „nouă” și „care au crezut”: „dacă Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă, lor, care au crezut în Domnul Isus Hristos” (ca în VBA; vezi și VBOR și BRC).

Traducerea mea este: „dacă Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă, când au crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu…?”

O alternativă: Unii traducători preferă să păstreze ambiguitatea din textul grecesc cu privire la identitatea celor care au crezut (πιστεύσασιν), considerând că este de datoria comentatorilor să elucideze acest aspect. Așa au gândit și traducătorii versiunii New English Translation (NET) care, traduc participiul cu valoare adverbială: „… if God gave them the same gift as he also gave us after believing in the Lord Jesus Christ, who was I to …?” Cititorul poate aplica cuvintele after believing la fel de bine pronumelui „them” cât și pronumelui „us”. Varianta românească ar fi: „dacă Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă, crezând în Domnul Isus Hristos, cine eram eu…?” Din păcate, în românește nu sună tot atât de bine ca în limba engleză!

Ce înseamnă „Saul sufla amenințare și ucidere”?

La suprafață, propoziția pare a fi destul de inteligibilă: Saul, un iudei zelos, nutrește sentimente puternice împotriva discipolilor lui Isus și acționează în virtutea acestor sentimente prin amenințări și chiar ucideri. Analizând gramatical și filologic scurta propoziție, constatăm că „bucătăria internă” a acesteia este mult mai complicată.

Mai întâi, prin comparație, traducerea propoziției în diverse versiuni, românești și străine:

Textul în greacă: Ὁ δὲ Σαῦλος ἔτι ἐμπνέων ἀπειλῆς καὶ φόνου εἰς τοὺς μαθητὰς τοῦ κυρίου.

 

Forme de traducere:

Forma A: „Saul încă sufla ameninţare(a) şi ucidere(a) împotriva ucenicilor Domnului.” (VDDC, NTR, GBV 2001, NIV, HCSB et al.)

Forma B: „Saul, încă suflând amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului.” (VBOR, VBA, ESV, NRSV, NKJV, Segond, et al.)

Forma C: „Saul, tot urzind amenințare împotriva discipolilor Domnului” (NTC).

Diferența între formele A și B este minoră, în forma A verbele fiind la modul indicativ, iar în forma B la gerunziu. În toate aceste versiuni, însă, Saul „suflă” amenințare și ucidere. Din forma C, observăm că traducătorul nu se simte confortabil cu traducerea majoritară și, ca atare, înlocuiește verbul „a sufla” cu „a urzi”. Cu toate că traducerea C exprimă fidel intenția lui Saul, ea pierde din imagistica și expresivitatea textului original, calități pe care formele A și B le păstrează.

Și totuși, ce înseamnă „a sufla amenințare și ucidere”? Expresia poate avea mai multe înțelesuri, în funcție de sensul pe care îl dăm verbului ἐμπνέω, eu suflu în sau pe, eu inspir (inhalez), eu respir, verb folosit aici în sens figurat, pentru a exprima sentimentele nutrite de Saul și pornirile inimii lui. Iată câteva interpretări:

1. Unii înțeleg verbul ἐμπνέω în sensul de a expira. În cazul acesta, „amenințarea și uciderea” sunt stări lăuntrice pe care Saul le „suflă” (expiră) în exterior, făcându-le vizibile.[1]
2. Conform unor lexicoane, sensul primar al verbului ἐμπνέω este a inspira (aer) și, în consecință, Saul „inspiră” amenințare și ucidere, nu suflă (expiră). În acest caz, amenințarea și uciderea se găsesc în afară, dar Saul le inspiră ca pe oxigen; el trăiește prin aceste gânduri de răzbunare, se hrănește cu ele.[2]
3. E. Schweizer traduce verbul ἐμπνέω prin „a fi plin de”, iar cele două genitive (ἀπειλῆς καὶ φόνου) ca fiind genitive partitive: „a fi plin de amenințare și ucidere”.[3]

Soluția lui Schweizer nu mi se pare deloc strălucită din două motive: 1) „amenințarea și uciderea” sunt consecințe ale sentimentelor nutrite de Saul, nu cauze care îi determină acțiunea; 2) traducerea verbului „a sufla” prin „a fi plin de” nu este deloc justificată filologic/traductologic; prin schimbarea unui verb de acțiune cu un verb static se pierde vivacitatea imaginii.

Agreând cu sensul de la pct. 1 al verbului ἐμπνέω, a expira, consider că Luca se referă aici la un suflu mult mai puternic și mânios decât o respirație normală și, de aceea, am ales să traduc verbul prin „a pufni”. Îmi bazez alegerea pe dovezi care atestă folosirea verbului în lumea animalelor, în special a cailor, care pufnesc pe nări atunci când sunt nervoși sau speriați.[4]

În ce privește substantivele care stau pe lângă acest verb, ambele sunt la cazul genitiv –  ἀπειλῆς καὶ φόνου.  Am văzut mai sus că mulți traducători înțeleg acest genitiv ca fiind un genitiv partitiv care exprimă sursa din care se alimentează Saul. În opinia mea, sursa „pufnetului” lui Saul nu o constituie „amenințarea și uciderea” (ca la pct. 1 și 3 mai sus) ci „pornirile răutăcioase” (Rom 1:29) din inima lui Saul, porniri care s-au transformat într-o furie nestăvilită, exprimată plastic de Luca printr-un pufnet asemănător celui scos de caii nervoși. Eu înțeleg genitivul celor două substantive ca fiind un genitiv de intenție: „pufnetul” lui Saul exprimă o intenție „de amenințare și ucidere”. Amenințările și uciderile sunt anunțate de această suflare zgomotoasă. De aceea, pufnetul este unul „de amenințare și ucidere”.

Totuși, consider că forma „pufnind a amenințare și ucidere” exprimă și mai clar intenția zelosului Saul decât „pufnind de amenințare și ucidere”.

[1] C.F.D. Moule, Idiom Book of the New Testament Greek, Cambridge 1953, p. 36-37;

[2] Grimm-Thayer, Greek-English Lexicon of the New Testament, Edinburgh, 1901, s.v.

[3] E. Schweizer, TWNT, VI, 450; Pieter W. Van der Horst, „The Hellenistic Background of Acts 9:1: Snorting Threat and Murder”, în Jews and Christians in Their Graeco-Roman Context, Tübingen, Mohr Siebeck, 2006, p. 174-175.

[4] Liddell-Scott, Greek-English Lexicon, Oxford, Clarendon Press, 1940, p. 546; s.v. „Breath, Breathing”, în International Standard Bible Encyclopedia, vol. I, p. 518.

S-au rugat ucenicii în Fapte 4:30 pentru vindecări, semne și minuni?

În majoritatea traducerilor în limba română și în câteva versiuni de circulație în limba engleză, în Fapte 4:30 ucenicii se roagă ca Dumnezeu să-Și întindă mâna și să facă vindecări, semne și minuni. Vom analiza mai jos dacă, prin rugăciunea lor, ucenicii cer ca Dumnezeu să acționeze miraculos sau, pur și simplu, se așteaptă ca El să lucreze în felul acesta.

Textul în limba greacă (v. 29-30):

29 καὶ τὰ νῦν, κύριε, ἔπιδε ἐπὶ τὰς ἀπειλὰς αὐτῶν καὶ δὸς τοῖς δούλοις σου μετὰ παρρησίας πάσης λαλεῖν τὸν λόγον σου, 30 ἐν τῷ τὴν χεῖρά σου ἐκτείνειν σε εἰς ἴασιν καὶ σημεῖα καὶ τέρατα γίνεσθαι διὰ τοῦ ὀνόματος τοῦ ἁγίου παιδός σου Ἰησοῦ.

Versiunea Cornilescu 1924:

29 Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala 30 şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui sfânt, Isus.”

Versiunea GBV 2001:

29 Şi acum, Doamne, priveşte la ameninţările lor şi dă robilor Tăi să poată vesti Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, 30 întinzându-Ţi Tu mâna, spre vindecare şi spre a se face semne şi minuni prin Numele Sfântului Tău Slujitor, Isus“.

 

Traducerea infinitivului ἐκτείνειν prin imperativul „întinde[-Ți]”, așa cum apare în Cornilescu 1924, este comună celor mai multe versiuni în limba română. După cum se vede mai sus, GBV 2001 (dar și BRC) traduce infinitivul printr-un gerunziu – „întinzând”. Această opțiune semnalează o îndepărtare de tonul unei rugăciuni care cere – „întinde-Ți mâna”.

Verbul cu pricina, a întinde, este parte a unei construcții gramaticale care apare frecvent în Noul Testament: prepoziția ἐν urmată de un infinitiv articular; în cazul de față ἐν τῷ ἐκτείνειν. Construcția ἐν τῷ urmată de infinitivul prezent al unui verb exprimă simultaneitate între acțiunea infinitivului și cea a verbului pe lângă care stă. Așadar, o astfel de construcție este temporală și se traduce cu „în timp ce”, „pe când” sau „în procesul de a…”. Apare de cca. 500 de ori în LXX și de 55 de ori în NT (vezi de ex., Mt 13:4, 25; Lc 1:8, 21, 2:27, 8:5, 24:51; Fa 9:3; Evr 8:13 et. al.). Aproape 75% din ocurențele în NT se găsesc în scrierile lucane, stilul lui Luca fiind influențat de LXX mai mult decât al celorlalți autori noutestamentari. După cum se vede și în cazul de față, într-o astfel de construcție, subiectul („Tu”) este în cazul acuzativ (σε), nu în nominativ, așa cum stă el de obicei.

În textul de față, avem două infinitive – ἐκτείνειν, a întinde, și γίνεσθαι, a avea loc, a se întâmpla – care sunt guvernate de construcția ἐν τῷ. Ambele infinitive sunt la timpul prezent. Ucenicii se roagă pentru îndrăzneală în vestirea Cuvântului, în timp ce Dumnezeu Își întinde mâna „spre vindecare” și în timp ce se fac semne și minuni. Acțiunea ucenicilor de a vesti Cuvântul  este simultană cu acțiunea lui Dumnezeu de a-Și întinde mâna și de a face vindecări, semne și minuni. Așadar, traducerea mea este:

29 Și acum, Doamne, privește la amenințările lor și dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, 30 în timp ce Tu Îți întinzi mâna spre vindecare și [în timp ce] se fac semne și minuni, prin Numele Robului Tău Cel sfânt, Isus.”

 

Înțelegerea mea este că, spre deosebire de majoritatea traducerilor în limba română, în textul original ucenicii nu se roagă și pentru vindecări, semne și minuni, ci doar pentru îndrăzneală în vestirea Cuvântului. S-ar putea ca cineva să obiecteze și să spună: „Totuși, ucenicii Îi sugerează, cel puțin, lui Dumnezeu să facă vindecări, semne și minuni, chiar dacă nu se roagă în mod explicit pentru aceste acțiuni miraculoase.” Sunt de acord că textul poate fi înțeles ca o sugestie. Eu aș privi-o, mai degrabă, ca fiind o așteptare a ucenicilor ca Dumnezeu să intervină în mod miraculos, în timp ce ei propovăduiesc Evanghelia.

Evident că ucenicii nu sunt complet detașați de săvârșirea semnelor și minunilor. Dimpotrivă, ei sunt implicați, întrucât acestea se fac în Numele lui Isus, „Robul Cel Sfânt” al lui Dumnezeu. Totuși, faptul că ucenicii vor fi „actori” în săvârșirea acestor minuni, atunci când acestea vor avea loc, nu trebuie să îl determine pe traducător să introducă în rugăciunea ucenicilor o cerință care nu a fost exprimată explicit în textul original. Aștept opinia colegilor traducători și a celor pasionați de traducerea Noului Testament.

 

Sărbători fericite tuturor!

Fapte 1:7 – Tatăl, vremurile și soroacele

În această postare nu sunt preocupat de traducerea corectă a substantivelor χρόνος și καιρός ci de ceea ce face Tatăl, conform spuselor lui Isus, cu aceste „vremuri și soroace”.

Traducerea părții finale a versetului 7 diferă substanțial de la o versiune la alta. În mare, am putea grupa aceste traduceri în două variante care reușesc să transmită două idei complet diferite:

Varianta 1                                            

„Nu este [treaba] voastră să cunoaşteţi vremuri sau timpuri (momente în timp) pe care Tatăl le-a așezat/păstrat/ține sub stăpânirea Sa.” (ASV, CEV, Cornilescu, SBIR)

Varianta  2                                    

„Nu este [treaba] voastră să cunoaşteţi vremuri sau timpuri (momente în timp) pe care Tatăl le-a rânduit prin autoritatea Sa.” (ESV, Holman, NASB, NIV, NRSV, etc.)

Varianta 1 transmite ideea că Tatăl a hotărât să păstreze pentru Sine, ca secrete, informațiile cu privire la vremurile și evenimentele eshatologice. Așa cum se exprimă Cornilescu, El (Tatăl) „le-a păstrat sub stăpânirea Sa”. Chiar și trimiterile recomandate de Cornilescu întăresc ideea că nimeni altul, cu excepția Tatălui, nu are acces la aceste informații.

Varianta 2 transmite ideea că Tatăl este Cel care a rânduit aceste „vremuri și soroace” prin autoritatea Sa. În consecință, cunoașterea lor trebuie lăsată în grija Tatălui.

Cele două variante sunt rezultatul felului în care traducătorii au înțeles sensul următoarelor cuvinte: verbul τίθημι, prepoziția ἐν și substantivul ἐξουσία.

Problema majoră pe care o pun versiunile Cornilescu și SBIR, cred eu, constă în faptul că traduc verbul τίθημι cu „a păstra”, respectiv „a ține”. Nu am găsit aceste două sensuri ale verbului în NT sau în alte texte. Nici lexicoanele nu par să susțină o astfel de echivalare. Pe de altă parte, versiunea ASV reușește să transmită ideea exclusivității deținute de Tatăl fără a forța sensul vreunui cuvânt. Pur și simplu, prin traducerea prepoziției ἐν cu „within” („hath set within his own authority”), echivalență perfect valabilă, se transmite ideea că „vremurile sau soroacele” sunt în zona de autoritate a Tatălui, în „jurisdicția” Sa. Cealaltă versiune menționată, CEV, fiind o traducere dinamică, nu încearcă să traducă nici măcar unul din cele trei cuvinte cheie. Ea redă ideea exclusivității printr-o parafrază – „that only the Father controls”.

Traducerea în varianta 2 pare să fie și ea în ordine atâta vreme cât verbul τίθημι poate fi tradus cu sensul de „a rândui” iar prepoziția ἐν cu sensul „prin”. Lexiconul Liddell-Scott (1996) redă pentru verbul τίθημι și sensurile: dispose, order, ordain și bring to pass (p. 1791). Verbul apare cu sensul de „a rândui” chiar și în NT. În relatarea lui Luca (Fapte 20:28), Pavel spune prezbiterilor din Efes: „Duhul Sfânt „v-a pus/rânduit” episcopi ca să păstoriți…” (τὸ πνεῦμα τὸ ἅγιον ἔθετο ἐπισκόπους, ποιμαίνειν…). La Rom 3:25, Pavel spune despre Hristos: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie … o jertfă de ispăşire” (ὃν προέθετο ὁ θεὸς ἱλαστήριον), sau în 1 Tes 5:9 despre credincioși: „căci Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie” (ὅτι οὐκ ἔθετο ἡμᾶς ὁ θεὸς εἰς ὀργὴν). Că prepoziția ἐν împreună cu un pronume sau substantiv poate indica și mijlocul/agenția prin care se desfășoară o acțiune se vede clar în 1 Cor 6:2. Aici, Pavel le spune corintenilor: „prin voi va fi judecată lumea” (ἐν ὑμῖν κρίνεται ὁ κόσμος).

Având în vedere faptul că ambele variante de traducere sunt posibile, rămâne să ne întrebăm care a fost ideea pe care Isus a vrut să o transmită ucenicilor lui – cea conținută în Varianta 1 sau cea proprie Variantei 2? Varianta 1 mi se pare logică, având în vedere contrastul pe care îl introduce – „nu este treaba voastră să cunoașteți … este prerogativa Tatălui” (evident, parafrazat). Dar și în Varianta 2 este logică. Ideea este: „nu este treaba voastră să cunoașteți vremuri sau timpuri pe care însuși Dumnezeu, prin autoritatea pe care o are, le-a rânduit și care ar trebui să rămână în grija Lui”.

Aștept opiniile colegilor traducători cu privire la ideea pe care consideră că a vrut să o transmită Isus în v.7b, dar și cu privire la traducerile Cornilescu și SBIR care, în opinia mea, traduc forțat verbul τίθημι.

Proiectul din spatele acestui blog

Mi-am deschis și eu blog. Nu pentru că am vrut să fiu „în rând cu lumea”. La urma urmei, în comparație cu alte forme mult mai avansate de comunicare pe internet, blogăritul pare acum o activitate demodată. Mi-am deschis blog pentru că doresc să-l folosesc eficient, ca instrument de comunicare cu oameni specializați într-un domeniu destul de îngust.

În spatele acestui blog stă un mare proiect pe care, din lipsă de timp, l-am ținut încătușat mulți ani. În nădejdea că Dumnezeu mă va binecuvânta cu viață și sănătate, în anii care urmează îmi voi dedica timpul și energia acestui proiect de suflet care, într-un fel, aș dori să-mi încununeze cariera și activitatea publicistică. Este vorba de traducerea Noului Testament direct din limba greacă. Mai am alte două proiecte de cercetare mai mărunte care îmi stau pe suflet, unul din ele abordând înțelesul cuvintelor mai dificile ale Domnului Isus.

Traducerea Scripturii, ca de altfel a oricărui text, se poate face urmând una din cele trei metode de traducere: traducerea literală, traducerea echivalentului dinamic sau traducerea liberă.

Traducerea literală caută, pe cât posibil, să găsească pentru fiecare cuvânt din limba originală un cuvânt în limba în care este tradus. De aceea, metoda de traducere este cunoscută în termeni populari ca traducere „cuvânt cu cuvânt”. Evident că denumirea populară a metodei conține în ea o exagerare, întrucât fiecare limbă are expresii și locuțiuni verbale care nu pot fi traduse în altă limbă traducând fiecare cuvânt în parte. Un avantaj primar al traducerii literale constă în faptul că această metodă de traducere păstrează distanța istorică între lumea textului tradus și lumea cititorului, nu doar în ce privește evenimentele și datele istorice, ci și în ce privește denumirea unor instituții, funcții de conducere, obiecte, monede sau a altor entități caracteristice acelei vremi. Ca dezavantaj, am putea aminti faptul că, uneori, produsul metodei literale poate fi un text greu de citit.

Metoda de traducere prin echivalentul dinamic al textului original mai este cunoscută în termeni populari ca o traducere „idee cu idee”. Din perspectiva proponenților acestei metode, în traducere nu este important să traduci fiecare cuvânt ci important este să traduci fiecare idee. La urma urmei, spun aceștia, menirea cuvintelor este să exprime idei. Metoda traducerii prin echivalentul dinamic caută să păstreze distanța istorică în ce privește evenimentele și datele istorice, dar își rezervă dreptul de a găsi un echivalent dinamic, ancorat în realitatea zilelor noastre, pentru denumiri ale unor instituții, funcții de conducere et cetera, caracteristice vremurilor descrise în textul original.

Metoda traducerii libere mai este cunoscută și ca traducere parafrazată. Prin această metodă se traduc ideile textului original, fără a se ține cont de cuvintele și limba textului original sau de distanța istorică dintre cititor și lumea textului original. În multe texte parafrazate, această distanță istorică este eliminată prin ilustrarea unor idei și concepte cu exemple din zilele noastre (de ex., Luca 7:24, 25, 32 în The Message). Această metodă de traducere încearcă să facă textul original ușor de înțeles pentru cititorul contemporan dar, în urmărirea acestui scop, se pierde precizia traducerii, diviziunea clară între versete și, uneori, chiar intenția textului original. Versiunile parafrazate sunt cele mai criticate din cauza deviațiilor de la înțelesul original al textului biblic, a stilului liber și, pe alocurea, a lipsei de reverență față de textul sacru.

Pentru că, deocamdată, nu dispunem de o gamă variată de traduceri ale Bibliei în limba română, voi oferi exemple de versiuni în limba engleză care sunt rezultatul metodelor de traducere prezentate mai sus. La traducerea literală putem încadra următoarele versiuni: New American Standard Bible (NASB), English Standard Version (ESV), King James Version (KJV), New King James Version (NKJV), Revised Standard Version (RSV) și altele. Traducerea prin echivalentul dinamic a dat naștere la versiuni precum New International Version (NIV), New Revised Standard Version (NRSV), New American Bible (NAB), New Jerusalem Bible (NJB), New Century Version (NCV), Good News Bible (GNB), Contemporary English Version (CEV, fosta TEV) și altele. În categoria traducerilor libere, sau parafrazate, includem The Living Bible (TLB) și The Message, ultima fiind cea mai recentă și mai liberă parafrazare a Scripturii.

Ar mai fi de menționat că în ultimii ani încep să apară în zona traducerii libere sau prin echivalentul dinamic noi versiuni ale Bibliei aservite noii „religii” a corectitudinii politice, versiuni care folosesc un limbaj inclusiv, user-friendly pentru feminiști, musulmani sau membri ai minorităților LGBT&Q. Dintre aceste versiuni amintim doar trei: The Bible in a More Just Language (2006, Frankfurt), Open English Bible (OEB, 2013) și, într-o măsură mai mică, ediția revizuită a NIV (2011) care, pe alocurea, folosește „gender-neutral language”. Faptul că se găsesc oameni pentru care corectitudinea politică înseamnă mai mult decât caracterul sacru al Sfintelor Scripturi este trist, dar nu ne mai miră în lumea în care trăim.

Traducerea Noului Testament la care doresc să lucrez în următorii ani va fi una literală. Nici nu m-aș apuca de un alt gen de traducere. Nu pentru că aș desconsidera celelalte două metode, ci pentru că doresc să produc o traducere exactă care să nu valorifice creativitatea mea decât în zona alegerii celor mai potrivite cuvinte și a stilului. Se știe că în munca de cercetare a Sfintelor Scripturi se folosește ori textul original (în ebraică sau greacă) ori o traducerea literală a acestuia. Intenția mea este ca traducerea pe care o voi produce să se adreseze în primul rând celor dedicați studiului Scripturii și cercetării teologice. Pentru aceștia, voi introduce în notele de subsol, acolo unde este nevoie, explicații prin care să-mi justific opțiunile în alegerea termenilor sau să fac aprecieri comparative cu alte versiuni românești. Pe de altă parte, doresc să produc un text care, atunci când va fi dezbrăcat de aparatul tehnic, să fie accesibil, ușor de citit și inteligibil și pentru omul de rând.

Cum spuneam mai sus, este un proiect care mi-a stat pe suflet de multă vreme și care de abia acum începe să se înfiripeze. Mi-aș dori să fie un proiect care nu doar să valorifice o pasiune ci care să-L și onoreze pe Cel care este Logosul etern, personajul principal al textului sacru. Responsabilitatea traducătorului de texte sacre este imensă. Orice sprijin spiritual sau de specialitate, atunci când mă voi împotmoli, este binevenit.

Aici pe acest blog este locul întâlnirii cu cei care sunt pasionați de traducerea Sfintelor Scripturi, care pot și doresc să dea o mână de ajutor atunci când va fi nevoie. Vă aștept!